Birocrația care își maximizează bugetul

Ideea de bază

Economistul William Niskanen a propus în 1971 un model prin care conducătorii unei instituții publice (o „birocrație”) au un stimulent structural să-și maximizeze bugetul, nu neapărat să minimizeze costul serviciului oferit. Motivul: bugetul mai mare aduce, pentru cel care conduce instituția, mai mult personal, mai mult prestigiu, mai multă putere de decizie și șanse mai mari de promovare — beneficii personale, distincte de eficiența cu care instituția își face treaba^[1].

Spre deosebire de o firmă privată, unde profitul (venituri minus costuri) e un semnal direct al eficienței, o instituție publică nu are un asemenea semnal — bugetul ei vine dintr-o negociere politică, nu din vânzări către clienți care pot alege să nu cumpere. Niskanen a arătat că, în absența unui asemenea semnal, o instituție care controlează informația despre cât costă cu adevărat serviciul ei (asimetrie de informație față de cei care aprobă bugetul) poate obține sistematic mai mulți bani decât ar fi necesar.

Unde teoria explică fenomene documentate în alți piloni

Modelul oferă un cadru pentru două fenomene recurente: proliferarea agențiilor cu atribuții suprapuse (fiecare instituție nouă înseamnă un buget nou, un conducător nou) și rezistența la comasare sau desființare a structurilor mici (o comună, o agenție, un birou local — fiecare comasare înseamnă un buget și o poziție de conducere care dispar).